CCR, Decizia nr. 266 din 7 mai 2014 privind informarea obligatorie despre mediere și accesul la justiție

Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.

1. dispozitiv pct. 1–2

   1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială CEZ Vânzare - S.A. din Craiova, judeţul Dolj, prin mandatar Societatea Comercială EOS KSI România - S.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 14.501/215/2013 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, precum şi cele ale art. 200 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.

   Textul în documentul-sursă ↗

2. par. 13–29

   13. Faţă de critica formulată, Curtea observă că medierea a fost consacrată în dreptul român odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2006. Potrivit art. 1 alin. (1) din această lege, medierea reprezintă "o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor". Pornind de la definiţia medierii, aceasta poate fi calificată ca fiind o procedură facultativă, informală, amiabilă, confidenţială şi desfăşurată în prezenţa unui mediator. 14. Pentru a determina obiectul medierii, respectiv cazurile în care părţile pot recurge la mediere, Curtea observă că, aşa cum reiese din cuprinsul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, părţile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. 15. Referitor la critica autoarei excepţiei, Curtea constată că prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 stipulează că, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al procedurii obligatorii, deşi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 trimite, cu titlu general, la conflictele în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în realitate, părţile sunt ţinute să facă dovada participării la şedinţa de informare doar în materiile reglementate prin art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f) din aceeaşi lege. 16. Sancţiunea instituită în caz de nerespectare a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, obligaţie prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, este reglementată în cuprinsul art. 2 alin. (1^2) din aceeaşi lege potrivit căruia "Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f)." Astfel, Curtea observă că, în situaţia în care nu este respectată obligaţia de a participa la şedinţa de informare privind beneficiile medierii, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, sancţiunea fiind instituită de o normă imperativă. 17. Curtea reţine că alin. (1^2) al art. 2 din Legea nr. 192/2006 a fost introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, ordonanţă de urgenţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012. Curtea reţine, totodată, că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, care modifică art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012, "Dispoziţiile art. 2 alin. (1^2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, se aplică numai proceselor începute după data de 1 august 2013." 18. Curtea remarcă faptul că, deşi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 se referă la obligaţia părţilor de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, alin. (1^2) al aceluiaşi articol prevede sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată numai pentru situaţia în care reclamantul nu şi-a îndeplinit această obligaţie. Ca atare, pârâtul nu este obligat să participe la o astfel de şedinţă, singura condiţie pe care reclamantul trebuie să o îndeplinească este să se adreseze unui mediator care să îl notifice pe pârât, în condiţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, adresându-i o invitaţie scrisă, ce poate fi transmisă prin orice mijloc ce asigură confirmarea primirii textului. Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei. 19. În acest context, Curtea reţine că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (1^2) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instanţei cu o cerere de chemare în judecată, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f) din legea precitată, legiuitorul a instituit în sarcina justiţiabilului o obligaţie nouă, şi anume aceea de a se adresa în prealabil unui mediator, pentru ca acesta să îl informeze despre avantajele medierii. În aceste condiţii, Curtea constată că introducerea obligativităţii informării asupra medierii este în contradicţie cu art. 21 din Legea fundamentală. 20. Curtea reţine, totodată, că în preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008, se prevede că "medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară, în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură şi o pot organiza după cum doresc şi încheia în orice moment." De asemenea, art. 3 lit. a) din directivă defineşte medierea ca fiind un proces "în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele (...)". Art. 5 alin. (1) intitulat "Recurgerea la mediere" prevede că "o instanţă la care a fost introdusă o acţiune poate, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv, să invite părţile să recurgă la mediere pentru a soluţiona litigiul. Instanţa poate, de asemenea, invita părţile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate şi sunt uşor accesibile." Ca atare, dispoziţiile acestei directive se referă doar la posibilitatea, şi nu la obligaţia părţilor de a urma procedura medierii, deci nimic obligatoriu referitor la mediere şi, cu atât mai puţin, la procedura prealabilă de informare cu privire la avantajele medierii. 21. În acest context, Curtea constată că, deşi atât legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 192/2006 şi Codul de procedură civilă [art. 227 alin. (2) teza finală], cât şi Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi informală, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instituită de alin. (1^2) din acelaşi articol. Aşa fiind, deşi medierea este facultativă, totuşi şedinţa de informare privind avantajele medierii este obligatorie. 22. Curtea apreciază, totodată, că reglementarea legală criticată, respectiv art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin care părţile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra medierii, răstoarnă prezumţia irefragabilă "nemo censetur ignorare legem". Dacă legea, în speţă Legea nr. 192/2006, cu toate modificările ei, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit acestui adagiu, cetăţeanul beneficiază de prezumţia de cunoaştere a legii. Ca atare, nu este justificată o procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi. În mod indubitabil această obligaţie instituită sub orice sancţiune, nu doar sub aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiţie. Obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis. 23. Întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, Curtea constată că prin reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singuri dacă au sau nu nevoie de această informare. Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se arată că "simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011). 24. Ca atare, Curtea consideră că procedura prealabilă obligatorie a informării asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către cetăţean a drepturilor sale în justiţie. Mai mult, o procedură constând în informarea asupra existenţei unei legi apare, neîndoielnic, ca o încălcare a dreptului de acces la justiţie, ce pune asupra justiţiabilului o sarcină inoportună, cu atât mai mult cu cât procedura se rezumă la o simplă obligaţie de informare, şi nu la încercarea efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere, astfel încât participarea părţilor la şedinţa de informare în faţa mediatorului este una cu caracter formal. 25. În contextul celor mai sus reţinute, Curtea constată că obligaţia instituită în sarcina părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, este o măsură neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. 26. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, "În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 2 alin. (1^2) din Legea nr. 192/2006, care instituie sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în caz de neîndeplinire a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, obligaţie prevăzută de art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, text de lege criticat în cauză. 27. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constată că prevederile art. 2 alin. (1) şi (1^2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale şi contravin art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie. 28. În ceea ce priveşte prevederile art. 60^1 din Legea nr. 192/2006, Curtea reţine că prin această reglementare legiuitorul a circumstanţiat materiile în care părţile sunt ţinute să facă dovada participării la şedinţa de informare, prevăzută de art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Mai exact, obligativitatea participării la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii nu priveşte toate materiile în care este posibilă medierea, ci este limitată expres la anumite domenii, acestea fiind următoarele: protecţia consumatorului [lit. a), care trebuie coroborată şi cu art. 2 alin. (2) din lege], dreptul familiei [lit. b), în situaţiile prevăzute de art. 64, respectiv în ceea ce priveşte continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea acestora, orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi, cu privire la drepturi de care aceştia pot dispune potrivit legii], litigiile privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinătate [lit. c) ], în cauzele de malpraxis, dacă vreo lege specială nu prevede o altă procedură [lit. d) ], în litigiile de muncă în legătură cu contractul individual de muncă [lit. e) ], în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia cazurilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să parcurgă procedura ordonanţei de plată, prevăzută de art. 1.013-1.024 din noul Cod de procedură civilă sau a cererilor de valoare redusă, prevăzută de art. 1.025-1.032 din noul Cod de procedură civilă [lit. f) ]. 29. În acest context, Curtea apreciază că art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (1^2) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor considera necesară participarea la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu privire la avantajele medierii. Cu această ocazie, mediatorul are obligaţia să dea orice explicaţii părţilor cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea să înţeleagă scopul, limitele şi efectele medierii, în special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului. Participarea la şedinţa de informare nu va mai reprezenta însă o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a conflictelor. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 este neîntemeiată.

   Textul în documentul-sursă ↗