ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia 89 din 25.01.2022

Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.

1. Textul hotărârii — paragrafe consecutive, segment 1

   ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia a II-a civilă Decizia nr. 89/2022 Decizia nr. 89 Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022 Examinând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 august 2018, sub nr. x/2018, la Tribunalul Specializat Cluj, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. S.R.L., în calitate de corespondent Carte Verde în România al asigurătorului F., solicitând obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj şi sentinţa civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului Specializat Cluj, de la data imediată a expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014, termen calculat de la data primirii de către pârâtă a cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2016 şi până la plata efectivă a despăgubirilor civile acordate de instanţă, respectiv 26.06.2017; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispoziţiile Normei nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi Directiva nr. 2009/103/CE. Prin sentinţa civilă nr. 259/2019, pronunţată la 19 februarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Cluj. Prin sentinţa nr. 350/2019 din 15 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă pentru soluţionarea acestuia. Prin sentinţa civilă nr. 149/F/CC/2019 din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, unde dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2018*. Prin precizarea de acţiune depusă la 4 noiembrie 2019, reclamanţii au chemat în judecată asigurătorul F., prin mandatar E. S.R.L. Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, instanţa a respins, ca tardivă, modificarea de acţiune formulată la 4 noiembrie 2019, prin care reclamanţii au modificat cadrul procesual, chemând în judecată, în calitate de pârâtă şi societatea F., faţă de pârâta iniţială E. S.R.L. în calitate de corespondent Carte verde în România al asigurătorului de răspundere civilă F.. Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 10 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L. şi a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată; în consecinţă: a fost obligată pârâta F., prin mandatara sa în România, E. S.R.L. să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite prin sentinţa civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului Specializat Cluj, definitivă şi executorie prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2016, începând cu 15 iunie 2016 şi până la data plăţii sumelor stabilite prin hotărârile anterior arătate, respectiv 26 iunie 2017. Împotriva sentinţei civile nr. 2190 din 10 decembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, au formulat apel pârâtele F., prin mandatar E. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi, în rejudecare, să se admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi să se respingă acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, să se anuleze hotărârea apelată şi, în rejudecare, să se respingă acţiunea ca neîntemeiată. Reclamanţii au formulat apel incident faţă de soluţia de "respingere ca tardivă a cererii de modificare de acţiune", cuprinsă în considerentele încheierii din 3 decembrie 2019, solicitând admiterea apelului incident şi schimbarea încheierii atacate, în sensul respingerii excepţiei tardivităţii cererii precizatoare depusă la 4 noiembrie 2019. Prin decizia civilă nr. 433/2020 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtele F., prin mandatar E. S.R.L. şi E. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2190/10.12.2019, pe care a păstrat-o în întregime. Totodată, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de reclamanţi împotriva considerentelor încheierii din 3 decembrie 2019. Recursul recurentelor-pârâte Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele F., prin mandatar E. S.R.L. şi E. S.R.L. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea spre o noua judecată. Identificarea motivelor de recurs: 1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de casare, recurentele susţin că instanţa de apel a menţinut sentinţa nelegală a instanţei de fond, prin care au fost încălcate dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., deşi prima instanţă era "legată" de soluţia pronunţată prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019 cu privire la stabilirea cadrului procesual. Prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019, instanţa de fond a analizat cererea modificatoare şi s-a pronunţat deja în sensul respingerii acesteia ca tardivă. În acest cadru se arată că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, criticile recurentelor cu privire la aceste aspecte, deoarece, aşa cum rezultă în mod imperativ din dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., instanţa de fond este obligată ca la pronunţarea soluţiei date ulterior, prin hotărârea judecătorească, să ţină cont de soluţia de respingere a modificării cadrului procesual, neputând, sub sancţiunea nulităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 405 C. proc. civ., să revină asupra aspectelor tranşate deja prin hotărârea interlocutorie. Susţin recurentele că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a procedat la analizarea în mod cronologic a conţinutului actelor procedurale întocmite în dosarul de fond, prin raportare la fiecare dintre cererile formulate de către părţi şi nici nu a analizat criticile formulate pe larg de către recurente, în motivele de apel. Deşi, prin considerentele hotărârii recurate se indică faptul că instanţa de apel ar fi "examinat" motivele de apel ale recurentelor, acest aspect a fost consemnat strict formal, de vreme ce nu este expus vreun raţionament clar de analiză a criticilor formulate şi nici vreun contraargument referitor la faptul că instanţa de fond era ţinută de propria soluţie de respingere a cererii modificatoare, astfel că aspectele referitoare la cadrul procesual nu mai puteau fi ulterior schimbate. Arată recurentele că, în realitate, instanţa de apel nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ. şi nici cauza de nulitate a hotărârii, de vreme ce nu a făcut referire şi nu a expus vreun punct de vedere, ci s-a limitat să reia apărările formulate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare. În plus, recurentele susţin că a fost încălcat şi dreptul la apărare şi la un proces echitabil al societăţii F., a cărei introducere în cauză a fost respinsă şi, pe cale de consecinţă, nu putea fi obligată la plata penalităţilor de întârziere. Totodată, susţin că, din motivele de nulitate absolută invocate, a decurs şi soluţia nelegală pronunţată de către instanţa de apel, care nici nu a mai analizat criticile formulate de recurente şi nici raţionamentul greşit de interpretare a dispoziţiilor legale, expus de către instanţa de fond prin considerente, în urma căruia, în mod vădit eronat, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de recurentă. În opinia recurentei, aspectele referitoare la calitatea procesuală trebuie analizate pentru fiecare cauză în parte, iar argumentele expuse prin motivele de apel şi apărările formulate în dosarul de fond nu pot fi ignorate, în condiţiile în care, în cealaltă cauză la care s-a făcut referire prin decizia atacată, a fost stabilit un alt cadru procesual "ab initio", iar argumentul cu privire la autoritatea de lucru judecat ar fi fost corect numai dacă, şi în prezenta cauză, intimaţii-reclamanţi ar fi chemat în judecată societatea F..

   Textul în documentul-sursă ↗

2. Textul hotărârii — paragrafe consecutive, segment 2

   Arată recurentele că, prin sentinţa nr. 2158 din 31.10.2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, definitivă astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată la 30.05.2017, a fost obligată la plata despăgubirilor numai societatea de asigurare F., prin corespondent E., iar nu direct corespondentul, care are doar calitatea de mandatar al pârâtului şi nu de pârât. Obligaţia de plată nu se naşte direct în patrimoniul mandatarului, instanţele stabilind cu autoritate de lucru judecat că numai societatea de asigurare poate sta în proces în calitate de pârâtă, iar, prin hotărârea apelată, instanţa de fond a apreciat, în mod greşit, că aceasta ar fi "o chestiune de ordin formal, care nu poate duce la concluzia unei lipse de legitimare pasivă în cauză, întrucât calitatea de corespondent carte verde (...) nu a fost contestată". Arată că, de vreme ce E. nu este societate de asigurare şi nici parte în contractul RCA, în baza căruia s-a antrenat răspunderea în urma producerii accidentului de circulaţie (cazul asigurat), aceasta nu poate sta în proces în calitate de pârâtă şi nu are legitimare procesuală pasivă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 C. proc. civ. Susţin recurentele că decizia din apel este nelegală, deoarece a menţinut hotărârea primei instanţe, în condiţiile în care întreg raţionamentul expus de instanţa de fond prin considerentele hotărârii apelate este profund greşit, aceasta interpretând în mod greşit nu numai prevederile legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, invocate de recurente, dar şi noţiunile de mandatar şi corespondent carte verde, acestea nefiind nicidecum aspecte de ordin formal, ci elemente raportat la care se stabileşte cadrul procesual. Mai departe, recurentele reiau argumentele prezentate în faţa primei instanţe cu privire la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E.. 2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la acest motiv de nelegalitate, recurenta susţine că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii şi nu analizează motivele de apel invocate de recurente. Arată recurentele că, deşi instanţa de apel reţine că aspectele referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive au fost tranşate prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care a fost obligată în mod definitiv, în calitate de pârâtă, numai societatea F., iar acest aspect beneficiază de autoritate de lucru judecat, concluzia instanţei de apel, în sensul că nu se mai impune analizarea aspectelor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a E. (adică a altei societăţi decât cea care a avut calitate de pârât în cauza la care face referire), este, în mod evident, contradictorie de vreme ce, prin decizia anterioară a fost obligată societatea de asigurare (F.), adică altă societate decât cea faţă de care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive în prezenta cauză. Consideră recurentele că, urmând logica instanţei, s-ar fi impus soluţia contrară, respectiv admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E.. În plus, consideră că, prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel nu a procedat la analiza criticilor şi argumentelor expuse prin motivele de apel formulate de recurentele-pârâte, consecinţa fiind tocmai expunerea, prin considerente, a unor argumente contradictorii şi eronate, în condiţiile în care, prin motivele de apel, recurentele au explicat pe larg, atât raporturile juridice, cât şi calităţile părţilor pârâte. Împrejurarea că E. a efectuat plata despăgubirilor, pentru care au fost ulterior solicitate, în prezenta cauză, penalităţi de întârziere, nu prezintă niciun fel de relevanţă, iar argumentul instanţei de apel este greşit tocmai pentru că această societate a efectuat plata despăgubirilor în numele şi pentru societatea F., în calitate de mandatar al pârâtei în acea cauză (cum de altfel s-a şi reţinut prin considerentele criticate), nicidecum în calitate de pârâtă. 3. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentele susţin că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014. În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod contrar dispoziţiilor legale, care arată exact procedura de urmat în vederea obţinerii despăgubirilor, că cererea de chemare în judecată "poate primi valenţele unei cereri de despăgubiri". Arată că, având în vedere conţinutul clar şi neechivoc al prevederilor legale, dat fiind că reclamanţii nu au formulat o cerere de despăgubire la asigurător, dacă s-ar admite interpretarea instanţei de fond, menţinută în mod nelegal de instanţa de apel, ar însemna ca ipoteza a doua a textului de lege nu s-ar aplica niciodată. Or, o dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul în care să fie inaplicabilă, respectiv să fie în mod artificial lipsită de efecte. Apreciază recurentele că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin aceea că a reţinut ca fiind corect raţionamentul de interpretare profund greşit al primei instanţe. Acţiunea intimaţilor-reclamanţi este neîntemeiată, motivat de faptul că aceştia nu au urmat procedura prevăzută de legislaţia specială în materia asigurărilor RCA şi nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător, introducând direct acţiune în instanţă pentru plata despăgubirilor. În atare situaţie, penalităţile de întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile de la data când asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata despăgubirilor, iar recurenta E., în calitate de mandatar al societăţii de asigurare, a efectuat plata despăgubirilor înainte de împlinirea termenului de la care s-ar fi datorat penalităţi. În continuare se redau dispoziţiile art. 2 pct. 1, art. 36, art. 37 alin. (1)-(4), art. 38 din Norma ASF 23/2014 şi se menţionează că, potrivit dispoziţiilor citate, despăgubirea persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule se poate realiza prin două modalităţi distincte, fie pe cale amiabilă, prin avizarea daunei la asigurător, fie pe cale judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele producerii accidentului sau nu se pot cuantifica despăgubirile, precum şi în cazul în care persoana păgubită se adresează direct instanţei de judecată fără să urmeze procedura prealabilă de avizare a daunei prevăzută de legislaţia specială în materie. Faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, în mod nelegal şi profund greşit a reţinut instanţa de apel că cererea de chemare în judecată ar putea primi valenţele unei cereri de despăgubire, în condiţiile în care este vorba de cereri distincte, care au efecte diferite, în funcţie de procedura aleasă de către cel păgubit (pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească). Or, în condiţiile în care persoanele păgubite (intimaţii-reclamanţi) nu au urmat această procedură prevăzută de lege şi au ales să se adreseze direct instanţei de judecată cu o acţiune în pretenţii, aceasta nu poate fi considerată, susţin recurentele, avizare de daună, iar asigurătorul nu avea obligaţia să o soluţioneze, deoarece nu se afla în procedura prealabilă, ci în procedura judiciară. Arată recurentele că, şi în ipoteza reţinută de instanţă, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la penalităţi de întârziere, deoarece, prin întâmpinarea depusă în interiorul termenului de 3 luni, recurentele au formulat o oferta de despăgubire a intimaţilor-reclamanţi, aspect reţinut şi în considerentele sentinţei civile nr. 2158/31.10.2016, iar, dacă aceştia ar fi comunicat coordonatele bancare, recurentele ar fi efectuat şi plata acelor sume. Se solicită să se reţină că reclamanţii nu au depus nicio cerere scrisă direct la recurente, iar instanţele anterioare nu au ţinut cont de jurisprudenţa la care recurentele au făcut referire. La 28 decembrie 2020, a fost depusă precizarea privind acordul ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ. Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la 15.12.2020 . La 31.12.2020, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-pârâte la 08.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare. La 28.12.2020, reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 433/2020 din 22.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, faţă de soluţia instanţei de apel de respingere, ca inadmisibil, a apelului incident declarat în cauză.

   Textul în documentul-sursă ↗

3. Textul hotărârii — paragrafe consecutive, segment 3

   Recurenţii-reclamanţi arată că, la termenul din 3.12.2019, instanţa a apreciat că cererea din 4.11.2019 este o precizare de acţiune tardivă, însă, în motivarea sentinţei, instanţa reţine, în mod corect, că nu a fost vorba de nicio modificare, obligând pârâta F., prin mandatar E. S.R.L. Faţă de acest aspect, arată că au înţeles să formuleze apel incident împotriva soluţiei din 3.12.2019, tocmai pentru ca această soluţie să nu intre în puterea de lucru judecat şi să apară ca fiind în contradicţie cu dispozitivul sentinţei apelate de către pârâtă. Instanţa de apel a respins, ca inadmisibil, apelul incident, însă a pronunţat o hotărâre corectă pe fondul cauzei. Întrucât s-a reiterat în recursul formulat de pârâte aceleaşi critici ca şi cele expuse prin apel, referitoare la contradicţia dintre încheierea din 03.12.2019 şi sentinţa instanţei de fond, consideră că sunt obligaţi să promoveze recursul. Recurenţii-reclamanţi apreciază că soluţia de respingere ca inadmisibil a recursului incident este nelegală, fiind contrară deciziei RIL nr. 14/2020. Raportat la argumentul instanţei de apel că apelul incident nu are acelaşi obiect cu apelul principal, arată recurenţii că, prin decizia nr. 14/2020, pronunţată în recurs în interesul legii, ICCJ a stabilit cu caracter obligatoriu că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia". Referitor la argumentul instanţei de apel că nu au atacat sentinţa, recurenţii învederează că au arătat clar în apelul incident că formulează apel incident împotriva încheierii ce face corp comun cu sentinţa, în condiţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., criticând soluţia de tardivitate din încheierea atacată. Se motivează că nu puteau formula apel incident strict împotriva sentinţei care le este favorabilă, neavând interes în atacarea acesteia, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, actualul C. proc. civ. permite exercitarea apelului şi în contra considerentelor unei hotărâri favorabile - pe cale de consecinţă este cel puţin logic să poată fi apelată o dispoziţie vătămătoare dintr-o încheiere care contrazice sentinţa pronunţată asupra fondului. La 18 ianuarie 2021, a fost depusă precizarea privind dezacordul ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ. Recursul incident a fost comunicat intimatelor-pârâte la 08.01.2021, care, la 19.01.2021, în termen legal, au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii formulării recursului incident, în raport cu dispoziţiile art. 491 şi art. 488 raportate la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 09.02.2021, care nu au depus răspuns la întâmpinare. Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor. Prin încheierea din 9 noiembrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de intimate prin întâmpinare. Recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor. Analizând recursul incident prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele: Recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au formulat recurs incident împotriva dispoziţiei cuprinse în decizia instanţei de apel, prin care s-a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat împotriva încheierii din 3 decembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj. Instanţa de apel a motivat sub două aspecte admiterea excepţiei de inadmisibilitate a apelului incident. Sub un prim aspect, a reţinut că apelanţii nu au formulat apel şi împotriva hotărârii de fond, ci doar împotriva încheierii premergătoare de la termenul din 03.12.2019. Al doilea aspect s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel reţinând că nu este îndeplinită condiţia ca apelul incident să aibă acelaşi obiect ca şi apelul principal. Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel, arătând că încheierea din 03.12.2019, atacată pe calea apelului incident, face corp comun cu sentinţa pronunţată în primă instanţă, fiind susceptibilă de apel în condiţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ.. Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că apelul incident nu devine inadmisibil pentru că nu are acelaşi obiect ca şi apelul principal. Criticile astfel prezentate de recurenţii-reclamanţi se integrează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Instanţa de recurs reţine că, prin încheierea din 03.12.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, cererea reclamanţilor intitulată precizare, transmisă prin fax la 01.11.2019, a fost calificată ca fiind o modificare de acţiune cu motivarea că, "separat de pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de corespondent carte verde în România al asigurătorului de răspundere civilă F., astfel cum iniţial a fost formulată cererea, reclamanţii au chemat în judecată, fără a se indica în ce calitate, pe F. Astfel, faţă de cererea de chemare în judecată, cererea formulată reprezintă o modificare a cadrului procesual permisă de C. proc. civ. până la primul termen de judecată, ulterior cu eventualul acord al părţii adverse, iar pârâta şi-a exprimat poziţia, arătând că nu este de acord la acest moment cu modificarea cadrului procesual". Prin raportare la aceste considerente rezultă că prima instanţă, iniţial, a procedat la calificarea cererii denumite de reclamanţi "precizare", ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi, subsecvent, a respins, ca tardiv formulată, modificarea cererii de chemare în judecată. Din analiza cuprinsului încheierii din 03.12.2019 se constată că, la acest termen, s-au purtat dezbaterile asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. E., excepţie pe care această parte a invocat-o prin întâmpinare, soluţionarea excepţiei fiind unită cu fondul cauzei. Totodată, la acelaşi termen au avut loc dezbaterile pe fond, iar pronunţarea hotărârii a fost amânată pentru data de 10.12.2019. Conţinutul hotărârii judecătoreşti este reglementat de art. 425 C. proc. civ., prevedere legală din care rezultă că hotărârea judecătorească se compune din trei părţi: partea introductivă (sau practicaua), considerentele (sau motivarea) şi dispozitivul. Potrivit art. 425 alin. (1), lit. a), teza I C. proc. civ., partea introductivă va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. referitoare la cuprinsul încheierii de şedinţă. În considerarea acestor dispoziţii legale rezultă că încheierea din 03.12.2019, care conţine dezbaterile asupra fondului cauzei, este parte integrantă din hotărârea pronunţată de prima instanţă, întrucât reprezintă partea introductivă a acestei hotărâri. Instanţa de apel nu a observat că încheierea din 03.12.2019 face parte integrantă din hotărârea finală pronunţată de prima instanţă. Totodată, se constată că soluţia instanţei de apel nu este în concordanţă cu interpretarea dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 C. proc. civ. realizată prin Decizia nr. 40/2020 din 22/06/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Prin această decizie, obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ., s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., că "apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia". În fundamentarea deciziei în interesul legii s-a reţinut, cu relevanţă pentru cauza dedusă spre soluţionare, că apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.

   Textul în documentul-sursă ↗

4. Textul hotărârii — paragrafe consecutive, segment 4

   S-a concluzionat, prin decizia în interesul legii, că dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. nu condiţionează formularea apelului de invocarea unor motive de apel care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel, putându-se considera că motivele apelului incident pot tinde la anularea/schimbarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel incident. Prin apelul incident, reclamanţii au criticat încheierea atacată, atât din perspectiva calificării pe care prima instanţă a dat-o precizării depuse în scris, susţinându-se că s-a urmărit doar clarificarea calităţii părţilor pârâte, iar nu modificarea cererii de chemare în judecată, cât şi sub aspectul respingerii cererii de modificare a cadrului procesual subiectiv, ca tardiv formulate. Rezultă, astfel, că, prin apelul incident, reclamanţii au urmărit înlăturarea dispoziţiilor din încheierea atacată, în legătură cu calificarea dată cererii denumite precizare, în vederea păstrării soluţiei adoptate de Tribunal pe fondul cauzei, soluţie care le este favorabilă. Acest demers procesual apare justificat, în contextul în care cererea formulată de reclamanţi, în sensul introducerii în proces a societăţii F., a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin apelul principal s-a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E. şi s-a susţinut că, în mod greşit, a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere societatea F., care nu este parte în proces. Instanţa de recurs constată că, prin respingerea apelului incident, ca inadmisibil, în mod nelegal s-a limitat dreptul intimatei-reclamante de a declara apel incident, sub motiv că obiectul celor două forme de apel nu ar fi acelaşi, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul are la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc. Faţă de considerentele ce preced, instanţa de recurs reţine că decizia instanţei de apel, prin care s-a respins apelul incident ca inadmisibil, este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ.. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel. Analizând recursul principal declarat de recurentele-pârâte societatea F., prin mandatar E. şi E. prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele: Recurentele-pârâte au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel în privinţa soluţiei de respingere a apelului principal, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. Examinând cu prioritate motivul de recurs fondat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată întemeiate criticile recurentelor circumscrise acestui motiv de recurs. Recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel nu luat în analiză motivul de apel referitor la încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 235 C. proc. civ., prin nesocotirea dispoziţiilor stabilite în încheierea interlocutorie din 03.12.2019. Au precizat că, prin încheierea din 03.12.2019, s-a respins cererea reclamanţilor de introducere în cauză a pârâtei F., iar, prin hotărârea finală, prima instanţă, a obligat pe pârâta F. la plata penalităţilor de întârziere. Examinând considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel nu a verificat criticile pârâtelor, din această perspectivă, pentru a stabili dacă există coerenţă între masurile procesuale luate de prima instanţă prin încheierea din 03.12.2021 şi dispoziţiile pe care le cuprinde hotărârea pronunţată pe fondul cauzei. În privinţa calităţii procesuale pasive a societăţii E., mandatar al F., instanţa de apel a motivat că această chestiune este tranşată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016. S-a motivat că, prin această decizie, a fost obligată F., prin mandatara sa în România, E. S.R.L. la plata debitului principal către intimaţi, legitimarea procesuală pasivă dobândind autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme în prezenta cauză se solicită acordarea unor sume de bani cu titlu de penalităţi, accesorii debitului principal. Considerentul reţinut de instanţa de apel nu este suficient, pentru că nu analizează, în concret, criticile din apel prin care pârâţii au susţinut că nu există identitate de părţi între litigiul finalizat definitiv prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016 şi prezenta cauză. Pârâtele au invocat că, în prezenta cauză, reclamanţii nu au chemat în judecată pe pârâta F., ci pe E., spre deosebire de litigiul anterior în care calitatea de pârâta o deţine F., iar E. este mandatarul acesteia. Recurentele-pârâte au susţinut că autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunţată în litigiul anterior ar fi trebuit să constituie un argument în favoarea lor, dacă instanţa de apel ar fi observat că prima instanţă a respins cererea reclamanţilor de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul introducerii în proces a pârâtei F.. Instanţa de recurs constată că toate aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel prin decizia adoptată. Păstrarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E., prin reţinerea autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă din litigiul anterior, s-a realizat fără a se verifica dacă există identitate de părţi, respectiv dacă aceleaşi părţi au fost chemate în judecată în aceleaşi calităţi juridice, atât în litigiul anterior, cât şi în prezentul litigiu. În considerentele deciziei atacate nu se regăsesc analizate conţinutul cererii de chemare în judecată şi precizările formulate de către reclamanţi pentru a se identifica subiecţi procesuali împotriva cărora s-a exercitat acţiunea judiciară. Din această perspectivă, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cu prioritate apelul incident formulat de reclamanţi, pentru a lămuri care a fost cadrul procesual subiectiv în primă instanţă şi, subsecvent, să cenzureze soluţia prin care prima instanţă a rezolvat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E., precum şi dispoziţia de obligare a pârâtei F., prin mandatara sa în România, S.C. E. S.R.L., la plata penalităţilor de întârziere către reclamanţi. În raport de considerentele ce preced, rezultă că instanţa de apel nu realizat un examen efectiv al criticilor invocate de pârâte prin apelul formulat, referitoare la încălcarea prevederilor art. 235 C. proc. civ. şi nu a analizat dispoziţiile legale invocate în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E.. În acest sens, nu se regăsesc analizate susţinerile din apel referitoare la calitatea E., de mandatar-gestionar acordată prin contract de mandat de către Biroul Naţional Gestionar al Cărţii Vezi (acesta din urmă fiind, la rândul său, reprezentant legal al asigurătorilor străini de răspundere civilă auto) şi la principiul relativităţii efectelor contractului de asigurare, în temeiul căruia s-a invocat că E. este terţ faţă de contractul de asigurare. În raport de toate deficienţele constatate în legătură cu motivarea deciziei recurate se impune concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate prin apel şi nu a delimitat care a fost cadrul procesual de învestire a primei instanţe, sub aspectul părţii/părţilor chemate în judecată în calitate de pârâte, în limitele căruia se realizează şi judecata în apel. Hotărârea adoptată nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi să permită realizarea controlului judiciar. Nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs criticile din apel referitoare la încălcarea prevederilor art. 235 C. proc. civ., la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a E. şi de obligarea societăţii F. la plata de penalităţi de întârziere, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Aceste critici au fost invocate în apel şi nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea apelului. De aceea, nu este posibilă verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia sunt invocate aceleaşi critici care au fost omise de la analiză de către instanţa de apel.

   Textul în documentul-sursă ↗

5. Textul hotărârii — paragrafe consecutive, segment 5

   Pentru toate aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca, într-o nouă judecată a cauzei, instanţa de apel să realizeze un examen complet al criticilor formulate de pârâte în cadrul apelului. Printr-un alt motiv de recurs, fondat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat greşita aplicare a prevederilor art. 2 pct. 1, art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva asimilării cererii de chemare în judecată cu avizarea de daună, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător, ci au introdus direct acţiune în instanţă pentru plata despăgubirilor. Au susţinut recurentele-pârâte că, în această situaţie, penalităţile de întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile de la data când asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata despăgubirilor, iar nu de la împlinirea termenului de 3 luni de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2016. Din examinarea considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a apreciat corectă hotărârea pronunţată de prima instanţă, prin care s-a reţinut că cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului specializat Cluj, poate primi valenţele unei cereri de despăgubire, care nu a fost soluţionată de către societatea de asigurare, în termen de 3 luni de la depunerea întâmpinării, împlinirea acestui termen marcând momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere. Aşadar, instanţele devolutive au considerat că înregistrarea cererii de chemare în judecată este echivalentă procedurii de avizare de daună, situaţie în care, în afara cadrului legal prevăzut de art. 37 alin. (1)-(4) din Norma ASF nr. 23/2014, au stabilit că data care marchează începutul termenului pentru aplicarea penalităţilor de întârziere, prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, este reprezentată de împlinirea termenului de 3 luni de la depunerea întâmpinării în primă instanţă, în litigiul anterior, prin care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească suma de despăgubire pe care asigurătorul trebuie să o plătească fiecărui reclamant. Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, termenul avizare de daună semnifică "procedura prin care păgubitul înregistrează la asigurător o pretenţie de despăgubire, pe baza unor documente din care rezulta producerea unui eveniment acoperit prin poliţa de asigurare". Procedura avizării de daună se caracterizează prin soluţionarea pretenţiilor de despăgubire în absenţa unui litigiu judiciar, printr-o procedură voluntară, amiabilă urmată de asigurător după sesizarea sa de către persoana vătămată. În acest sens, în temeiul prevederilor art. 36 şi art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligaţia de a soluţiona cererea în termenele prevăzute de lege şi, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor. În concret, potrivit art. 37 alin. (1) şi (2), asigurătorul RCA are la dispoziţie un termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, în interiorul căruia trebuie, fie să notifice părţii prejudiciate respingerea, în totalitate sau în parte, a pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, fie să formuleze o oferta de despăgubire justificată. De asemenea, conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule are obligaţia de a efectua plata despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care dosarul de daună este complet, în sensul că s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată. Potrivit art. 38 din aceeaşi normă, neîndeplinirea obligaţiilor sus-arătate în termenele stabilite de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se sancţionează cu plata unor penalizări în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată. Intimaţii-reclamanţi nu au urmat procedura avizării de daună conform art. 2 pct. 1 şi 36 din Norma ASF nr. 23/2014, ci s-au adresat direct instanţei de judecată în vederea stabilirii despăgubirilor, aspect necontestat de părţile din litigiu. Pornind de la această situaţie-premisă, în care persoanele prejudiciate nu au înregistrat o cerere de despăgubire la asigurător, însoţită de documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării despăgubirii, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs reţine că nu există temei legal pentru a conferi cererii de chemare în judecată comunicată asigurătorului pârât, în condiţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., valenţele unei cereri de avizare de daună. De asemenea, este fără suport legal calcularea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 23/2014, de la data depunerii întâmpinării de către intimaţii-pârâţi, câtă vreme prevederea legală impune calcularea acestui termen de la data avizării de daună. În raport de toate considerentele reţinute, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere este dat de împlinirea unui termen de 3 luni de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2016, înregistrat pe rolul Tribunalului specializat Cluj, cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 36 şi art. 37 alin. (1)-(4) din Norma ASF nr. 23/2014. În rejudecare, instanţa de apel urmează să stabilească, dacă s-a depăşit termenul limită defipt de lege pentru plata despăgubirilor, respectiv termenul de maximum 10 zile de la data la care reclamanţii au primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea cuvenită, acesta fiind momentul care marchează data de la care se datorează daunele-interese moratorii în temeiul dispoziţiei legale speciale, prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. În temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului aceleiaşi instanţe de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul principal declarat de recurentele-pârâte E. S.R.L. şi F., prin mandatar E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 433/2020 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. Admite recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi D., C., B. şi A. împotriva aceleiaşi decizii. Casează, în tot, decizia civilă nr. 433/2020 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 ianuarie 2022.

   Textul în documentul-sursă ↗