ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia 1887/10.11.2016 — leasing, CASCO și limitele cererii

Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.

1. ÎCCJ SecțiaII civilă, Decizia1887/10.11.2016; publicația oficială, considerentele de la contractul291/31.08.2007 la analiza mandatului (liniile215–229) și soluția relatată la234

   În esenţă, reţine că între reclamantă, în calitate de utilizator şi pârâta D. IFN SA, în calitate de finanţator, s-a perfectat contractul de leasing financiar nr. 291 din 31 august 2007, având ca obiect asigurarea folosinţei autoturismului X. Totodată, între pârâta D. IFN SA, în calitate de asigurat şi proprietar al autovehiculului sus arătat, pe de o parte, şi recurenta E. SA, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de asigurare facultativă de bunuri - poliţa seria C nr. 515757 din 7 septembrie 2007 pentru perioada 7 septembrie 2007 - 6 septembrie 2011. Se impune precizarea că, deşi reclamanta şi-a asumat obligaţia plăţii primei de asigurare, în rate, aceasta este terţ, în raport cu convenţia de asigurare şi nici nu este titularul dreptului de despăgubire, în cazul producerii riscului asigurat. În acest context factual, respectiv existenţa unui raport contractual între reclamantă şi pârâta-finanţator, pe de o parte, şi calitatea de terţ a reclamantei relativ la contractul de asigurare, pe de altă parte, instanţele de fond, în exercitarea atributului conferit de prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi în limitele permise de principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, aveau obligaţia de a stabili cauza cererii de chemare în judecată în raport cu fiecare dintre cele două pârâte. Astfel, instanţa de apel s-a limitat la a arăta că acţiunea în daune se întemeiază atât pe răspunderea civilă delictuală, cât şi pe răspunderea civilă contractuală, fără a delimita cele două tipuri de răspundere civilă în relaţie cu fiecare pârâtă şi în considerarea fiecărui capăt de cerere. În primul rând, instanţa de apel nu a verificat, în ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva firmei de leasing, dacă creditorul poate să opteze între acţiunea în responsabilitate contractuală şi cea în responsabilitate delictuală. Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, aplicabil în cauză, conform art. 102 şi art. 103 din Legea nr. 71/2011, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că nu este posibilă nici o combinare în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este permisă nici utilizarea subsidiară, în completare, a acţiunii delictuale, după ce s-a utilizat acţiunea contractuală. Prin urmare, fiind exclusă posibilitatea cumulului, urma a se stabili, numai după solicitarea cuvenitelor clarificări de la partea care a declanşat litigiul judiciar, dacă, atâta vreme cât între reclamantă şi firma de leasing a existat un contract din a cărui pretinsă neexecutare au rezultat prejudicii, dacă partea poate apela la răspunderea delictuală. În acest context, se impune a arăta că majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei conturate sub imperiul vechiului Cod civil excludeau o atare opţiune, singura cale permisă părţii fiind cea a răspunderii contractuale (în acest sens s-a pronunţat şi Plenul Tribunalului Suprem, în decizia de îndrumare nr. 11 din 5 august 1965). De altfel, deşi noul Cod civil nu este aplicabil în cauză, acesta a asimilat soluţiile jurisprudenţiale şi doctrinare care de-a lungul timpului, au suplinit lacunele legislative, statuând în mod categoric, prin dispoziţiile art. 1350 alin. (3) că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Cât priveşte natura răspunderii pârâtei asigurator faţă de reclamantă, constată că în mod corect susţine recurenta că utilizatorul din cadrul contractului de leasing este un terţ, (penitus extranei), o persoană străină de contractul de asigurare, care nu a participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului. Deşi instanţele de fond îşi întemeiază soluţia de admitere a acţiunii pe pretinsul cumul al răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală, fără a mai relua considerentele mai sus arătate, instanţa constată că un atare cumul nu este permis de lege. În mod impropriu, admiterea acţiunii în răspundere delictuală s-a fundamentat pe pretinsa neexecutare, de către asigurator, a unei obligaţii contractuale (plata despăgubirii, urmare producerii riscului asigurat). Or, în acest context sunt incidente doar regulile răspunderii contractuale, situaţie în care reclamanta, nefiind parte în contractul de asigurare, pentru a fi titular al dreptului de despăgubire (parte în raportul juridic dedus judecăţii) şi a justifica calitatea procesuală activă, ar fi trebuit să dovedească fie titlul de beneficiar al despăgubirii (beneficiar desemnat al asigurării), fie existenţa unui mandat acordat, în acest sens, de către asiguratul - firmă de leasing şi proprietar al bunului avariat. Ca atare, este întemeiată critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 2, art. 8, art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 136/1995, act normativ abrogat actualmente prin O.U.G. nr. 54/2016, dar aplicabil raportului dedus judecăţii conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, câtă vreme instanţa de apel nu a stabilit dacă reclamanta are sau nu acţiune directă împotriva asiguratorului. Concret, se impunea o analiză efectivă a clauzelor contractului de leasing financiar, spre a se putea statua dacă asiguratul, cel care are un interes în legătură cu bunul asigurat, în sensul art. 25 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare anterior abrogării prin art. 92 pct. 1 şi art. 221 din Legea nr. 71/2011, a mandatat sau nu utilizatorul cu promovarea unei acţiuni directe împotriva asiguratorului. Numai după clarificarea acestor aspecte, referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei în promovarea acţiunii împotriva recurentei - asigurator, pot fi analizate şi celelalte critici formulate prin cererea de recurs referitoare la greşita aplicare a normelor legale privind rezilierea contractului de asigurare, pentru neîndeplinirea obligaţiei constând în plata primei de asigurare, greşită stabilire a cuantumului despăgubirii, prin raportare la riscurile acoperite, inexistenţa obligaţiei de indemnizare a prejudiciului moral s.a.m.d. […] În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (3) şi alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta E. SA şi a casat în parte decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de această pârâtă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

   Textul în documentul-sursă ↗