PROBLEMA JURIDICĂ
În interpretarea art.58 alin.(2) din NormaASF23/2014, asigurătorul subrogat poate primi penalitățile art.38 din aceeași normă pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asigurătorului RCA?
Faptele relevante
Potrivit relatării ÎCCJ din par.2–7, litigiul individual privea recuperarea de către un asigurător CASCO, după un accident din4.07.2015, a indemnizației plătite și a penalităților. Prima instanță, prin Sentința6400/11.04.2016, a constatat că solicitarea principalului rămăsese fără obiect, fiind relatată plata către asigurătorul CASCO la16.12.2015, și a acordat penalități pentru intervalul stabilit acolo. Asigurătorul RCA a atacat aplicarea penalităților. Nu se folosește un cuantum ca reper de despăgubire.
Soluția
ÎCCJ admite sesizarea și stabilește că, în interpretarea și aplicarea art.58 alin.(2) NormaASF23/2014, asigurătorul subrogat are dreptul la penalitățile art.38 din aceeași normă dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile sau le îndeplinește defectuos. Dispozitivul este o dezlegare interpretativă, nu o nouă condamnare individuală la plata unei franșize sau a unei indemnizații determinate.
Motivarea, pe scurt
Par.46–54 explică plata CASCO și subrogarea legală: drepturile și acțiunile împotriva persoanei răspunzătoare și a asigurătorului RCA se transferă prin plată; operațiunea nu este simpla asistare a asiguratului. Par.54 discută asiguratul integral despăgubit și lipsa interesului/calității pentru paguba astfel reparată, fără a dovedi stingerea altor componente neplătite. Par.55–57 disting relațiile contractuale și delictuale. Par.58–68 tratează penalitățile ca drepturi accesorii în regimul normativ examinat și resping concluzia că diferența procedurilor de plată ar exclude acest accesoriu.
Ce putem învăța și ce limite are
Nu este hotărâre individuală actuală asupra franșizei, priorității restului asiguratului, a două viramente sau a unei clauze concrete.
Nu se confirmă definitivarea apelului, executarea ori orice plată în afara celei relatate expres în par.2–7; nici acea relatare nu este verificare bancară independentă.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 22 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
Par. 37
37. În plus, deși textele a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare sunt incluse în acte normative abrogate la data învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile^1), utilitatea dezlegării chestiunii de drept ce derivă din interpretarea și aplicarea normelor legale abrogate subzistă, câtă vreme acestea se aplică tuturor contractelor RCA încheiate în perioada în care au fost în vigoare și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora, potrivit principiilor generale relative la aplicarea în timp a legii civile, instituite de art. 6 alin. (1)-(6) din Codul civil. Notă ^1) Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată și înlocuită de Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 8 decembrie 2016, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 39/2016). În fine, Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 46
46. Pe de altă parte, persoana prejudiciată într-un accident de autovehicule din culpa unui terț poate avea calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă de bunuri, situație în care se poate adresa pentru recuperarea pagubei materiale asigurătorului său de bunuri. Este situația în care asigurătorul de bunuri se subrogă în drepturile asiguratului său plătit și se îndreaptă în regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă al terțului. Această concluzie reiese din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2.210 alin. (1) din Codul civil cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 47
47. În ceea ce privește mecanismul de funcționare a subrogației asigurătorului de bunuri în drepturile asiguratului său dezdăunat și dreptul său de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto se constată că prin dispozițiile art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 se instituie o adevărată procedură de plată a despăgubirilor și un termen imperativ de executare a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, după cum urmează: Articolul 58 (2) În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecții asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoțită de documentele justificative; avizarea de plată poate fi făcută la sediile asigurătorului RCA sau la persoana mandatată pentru activitatea de constatare și lichidare a daunelor; b) dacă există obiecții întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit. a). ...
Textul în documentul-sursă ↗Par. 48
48. Prin faptul plății făcute asiguratului, drepturile și acțiunile acestuia împotriva terțului răspunzător de producerea prejudiciului și, desigur, împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto al terțului se transferă în patrimoniul asigurătorului de bunuri, în acest moment născându-se și dreptul de regres al acestuia din urmă. Așadar, problema de drept supusă analizei constă în stabilirea efectelor subrogației, respectiv de a stabili dacă asigurătorul de bunuri, devenit titularul dreptului de creanță transferat în patrimoniul său, poate solicita asigurătorului RCA, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor sale, daunele-interese moratorii stabilite pe cale legală de art. 38 din Norma nr. 23/2014, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat anterior transmiterii creanței, în condițiile în care prin prevederile art. 58 alin. (2) nu se mai face o evaluare legală a unor astfel de daune.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 49
49. Prealabil analizei propriu-zise a chestiunii de drept cu care a fost învestită instanța supremă, se impun câteva precizări teoretice:
Textul în documentul-sursă ↗Par. 50
50. Asigurarea este obligatorie atunci când persoanele (fizice sau juridice) sunt obligate de norma imperativă să încheie un contract de asigurare într-un anumit domeniu și în condițiile stabilite, de asemenea, tot de lege. Caracterul obligatoriu (și legal) al acestei asigurări se referă la determinarea sferei persoanelor îndatorate a încheia un contract de asigurare, într-un domeniu și în condițiile stabilite de lege, drepturile și obligațiile părților contractante nefiind lăsate la latitudinea acestora.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 51
51. Subrogația, privită ca mijloc de transmitere a obligațiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional (subrogant, creditor inițial sau accipiens) cu o altă persoană, care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă (subrogat, solvens sau creditor prin subrogație), dobândind toate drepturile creditorului plătit.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 52
52. Legiuitorul instituie două tipuri de subrogație prin plată, subrogația convențională (art. 1.594-1.595 din Codul civil) și subrogația legală (art. 1.596 din Codul civil), pentru prezenta analiză prezentând relevanță acest din urmă tip. Astfel, subrogația legală operează de plin drept, ex lege, fără a fi necesar consimțământul creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plătește, în toate cazurile prevăzute de lege, așa cum rezultă din prevederile art. 1.596 lit. e) din Codul civil. Or, prin dispozițiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil se instituie, în cazul asigurărilor de bunuri, un astfel de caz de subrogare legală, în sensul că, dacă riscul asigurat s-a produs, societatea de asigurări se subrogă ex lege în drepturile asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 53
53. Efectul principal al subrogației este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit și poate exercita toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului. De asemenea el beneficiază și de toate accesoriile și garanțiile care însoțesc creanța (de exemplu: ipoteci, fideiusiune), așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 1.597 alin. (2) din Codul civil.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 54
54. Prin urmare, atunci când indemnizația de asigurare acoperă în întregime paguba suferită de asigurat, acesta nu va mai avea interes și calitate pentru a exercita acțiunea în răspundere civilă împotriva terțului vinovat. Pe cale de consecință, autorul prejudiciului nu se va mai afla în niciun fel de raporturi juridice cu asiguratul, fiindcă locul acestuia din urmă a fost luat de asigurător, care va exercita un drept de regres în nume propriu, ca titular al dreptului de creanță transferat în patrimoniul său. Așadar, asigurătorul de bunuri exercită acțiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva terțului răspunzător sau asigurătorului RCA al terțului, ocazie cu care va beneficia de toate avantajele, putând opune celui chemat în judecată toate excepțiile, garanțiile și mijloacele de apărare care ar fi fost invocate de asigurat.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 58
58. Este știut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 59
59. Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației. Aceasta rezultă în mod evident din faptul că, în general, pentru realizarea oricărei obligații civile este nevoie ca legea să pună la dispoziția creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-și realiza creanța, prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează. Doctrina a statuat că, din perspectiva creditorului, sancțiunea obligației constă în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului pentru a obține prestația care i se datorează de către debitor.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 60
60. Or, în cadrul mijloacelor juridice ofensive, daunele-interese moratorii ocupă un loc important, alături de punerea în întârziere a debitorului, acțiunea în justiție, executarea silită etc. Așadar, atunci când textul de lege prevede că, prin însuși faptul plății, drepturile și acțiunile asiguratului împotriva terțului răspunzător și asigurătorului RCA al terțului se transferă de drept, automat, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se subînțelege că se transferă și mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru realizarea creanței, respectiv dreptul de a solicita daune-interese moratorii.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 61
61. Ca atare, este neîntemeiată susținerea că asigurătorul de bunuri, subrogat în drepturile asiguratului său dezdăunat, nu este îndreptățit să solicite asigurătorului RCA daune-interese moratorii evaluate legal de dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, întrucât prevederile art. 58 nu cuprind o dispoziție expresă în acest sens. O mențiune referitoare la transmiterea unui drept accesoriu creanței era inutilă, față de mecanismul și efectele subrogației personale legale.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 62
62. De asemenea nu poate reprezenta un argument în sensul inaplicabilității sancțiunii penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA față de asigurătorul de bunuri faptul că termenele de scadență a obligațiilor de plată prevăzute de art. 58 sunt diferite de cele stipulate de art. 37 din Norma nr. 23/2014. Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 63
63. Prin urmare, este vorba de mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, respectiv din ziua scadenței obligației de plată. De altfel, pretinsele diferențe dintre procedura reglementată de art. 37 și cea prevăzută de art. 58 din Norma nr. 23/2014 derivă din faptul că obligațiile ce îi revin asigurătorului RCA atunci când cererea de despăgubire îi este adresată de către terțul păgubit (deschiderea dosarului de daună, constatarea pagubelor, comunicările referitoare la documentele necesare, efectuarea de eventuale investigații, stabilirea cuantumului despăgubirilor ș.a.m.d.) sunt preluate de către asigurătorul de bunuri atunci când asiguratul său îl învestește în scopul recuperării pagubei materiale. Altfel spus, procedura de avizare și constatare a prejudiciilor este preluată de asigurătorul de bunuri, care întocmește acte pe deplin opozabile asigurătorului RCA, în condițiile art. 40 din Norma nr. 23/2014, astfel că nu există niciun argument care să îl excludă pe subrogat de la avantajul obținerii de daune-interese moratorii evaluate legal, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit subrogarea prin plată.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 64
64. În fine, adepții opiniei potrivit căreia asigurătorul de bunuri nu ar fi îndreptățit să obțină daune-interese moratorii potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014 aduc în sprijinul acesteia argumente decurgând din evoluția în timp a legislației în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În esență, s-a susținut că, atunci când legiuitorul a dorit ca și asigurătorul de bunuri să obțină penalități de întârziere în cazul neîndeplinirii la scadență a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, a prevăzut în mod expres aceasta în textul legii.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 65
65. Într-adevăr, în normele emise de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, ce au precedat Norma nr. 23/2014, sancțiunea plății penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor asigurătorului RCA față de societatea de asigurare subrogată în drepturile persoanei prejudiciate era stipulată de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010, și, ulterior, de același articol din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult decât atât, cuantumul penalităților de întârziere datorate asigurătorului de bunuri, în cazul normelor puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, era diferit de cel aplicabil în cazul cererii de despăgubire formulate de persoana prejudiciată (0,1% pe zi, față de 0,2% pe zi).
Textul în documentul-sursă ↗Par. 66
66. Însă, prevederile Codului civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, așa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări, cuprinde o dispoziție expresă în acest sens (norma de trimitere cuprinsă în art. 69^1). În consecință, atâta vreme cât prin mecanismul și efectele subrogației personale legale, prin însuși faptul plății, creanța de despăgubire, cu toate accesoriile acesteia, se transferă de drept, automat, din patrimoniul asiguratului, ce însumează și calitatea de persoană prejudiciată, în patrimoniul asigurătorului de bunuri, este inutilă precizarea în legea specială a acestei consecințe a transmiterii obligației. Cât privește soluția adoptată de legiuitor, de a stabili, într-o normă anterioară, un cuantum diferit al daunelor-interese moratorii în cazul cererii de despăgubire formulate de asigurătorul de bunuri, în raport cu cuantumul penalităților cuvenite persoanei prejudiciate, nimic nu împiedică legea specială să deroge, printr-o reglementare expresă, de la legea generală.
Textul în documentul-sursă ↗Par. 67
67. Cert este faptul că textele a căror interpretare fac obiectul prezentei sesizări de pronunțare a unei hotărâri prealabile, cuprinse într-o reglementare specială, nu cuprind nicio dispoziție derogatorie de la dreptul comun în materia efectelor subrogației personale legale. Astfel, se cuvine a concluziona că, urmare a plății despăgubirii către persoana prejudiciată, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se transferă dreptul de creanță cu toate garanțiile și accesoriile acesteia, inclusiv dreptul de a obține de la debitorul asigurător RCA daunele-interese moratorii evaluate legal de dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014. ...
Textul în documentul-sursă ↗Par. 68
68. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
Textul în documentul-sursă ↗Dispozitiv
DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 114.907/299/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.